Istoria Chirologiei

Istoria antică a interpretării mâinilor: ce știm sigur și ce rămâne legendă

Când vorbim despre chirologie, tentația e mare să o împingem cât mai departe în timp: Egiptul antic, Babilon, Sumer, Caldeea. De-a lungul secolelor, diverși autori au susținut că studiul mâinii ar fi fost răspândit în toate culturile antice ale lumii. Problema este că, astăzi, astfel de afirmații nu pot fi susținute: nu există dovezi păstrate care să arate convingător că citirea mâinii era cunoscută și practicată în acele civilizații. Nu avem texte, tratate, descrieri tehnice, nimic care să demonstreze o tradiție documentată acolo.

Și totuși, există un lucru greu de contestat: interpretarea mâinilor este veche. Nu pentru că avem o „istorie completă” a ei, ci pentru că apar referințe repetate la mână și la semnificațiile ei în texte religioase, în proză, poezie, biografii și istorii. Aceste surse nu ne explică metoda, dar arată că ideea că „mâna spune ceva” a existat în multe spații culturale. Dacă au existat lucrări scrise dedicate, ele nu s-au păstrat. Originea exactă se pierde în partea de istorie care nu a fost înregistrată.

Mâna în textele biblice: metaforă, semn, posibilă tradiție

În lumea biblică, divinația și profeția erau practici respectate. Vechiul Testament e plin de profeți, iar multe personaje sunt asociate cu forme de cunoaștere „dincolo de obișnuit”. În acest context, nu e surprinzător că găsim câteva referințe la mână care au fost interpretate, de-a lungul secolelor, ca fiind compatibile cu ideea unei tradiții de citire a mâinii:

• „Și să-ți fie ca un semn pe mâna ta…” (Exod 13:9)
• „Viață lungă este în mâna ei dreaptă, iar în stânga ei bogății și cinste.” (Pilde 3:16)
• „El pecetluiește mâinile fiecărui om, ca toți oamenii să cunoască lucrarea Lui.” (Iov 37:7)

Pasajul din Iov e cel mai important în istoria culturală a chiromanției, pentru că a fost folosit des ca argument de legitimare: ideea că Dumnezeu „pecetluiește” mâinile ar sugera că semnele există acolo pentru a fi recunoscute, ca formă de cunoaștere despre om și despre lucrarea divină în om.

Sigur, aceste pasaje permit interpretări diferite, iar sensul lor depinde și de traducere. Dar faptul că mână, semn, pecete, înțelepciune sunt puse în aceeași imagine sugerează că analogia era inteligibilă pentru publicul vremii. Fără un fundal cultural în care „mâna ca semn” să fie o idee familiară, metafora ar fi avut mai puțină forță.

Mai târziu, cercetările despre chiromanția ebraică pun uneori în legătură interesul european pentru mână cu misticismul Merkabah (înflorit la începutul erei noastre). Unele texte din secolul al IV-lea d.Hr. s-au păstrat, însă nu conțin lucrări explicit chiromantice. Totuși, tradiția Merkabah a stat la baza dezvoltării Cabalei, care va influența puternic chiromanția europeană în secolele XVI–XVII.

Spațiul arab: Ilm al Kaff și legătura cu fizionomia

În cultura arabă timpurie, ideea că exteriorul reflectă interiorul este bine atestată prin practica fizionomiei, „Firasa”. Coranul conține pasaje care susțin acceptarea acestui tip de lectură a semnelor, iar există și un precedent juridic pentru folosirea fizionomiei în dispute de paternitate și genealogie. În mod firesc, dacă fizionomia era acceptată ca instrument de cunoaștere, ar fi surprinzător ca mâna să nu fi fost inclusă în această categorie.

În arabă apar termeni specifici:

• Ilm al Kaff: studiul mâinii ca întreg
• Ilm al Asarir: chiromanția, adică studiul liniilor

Un cercetător (T. Fahd) menționează găsirea acestor termeni într-un vers de poezie atribuit lui Maymun b. Qays al Asa (secolul al VI-lea d.Hr.). Totuși, deși indiciile sugerează existența practicii, dovezile materiale sunt puține.

India: între mitologie și primele certitudini scrise

În India, tradiția plasează originea citirii mâinii în zona mitică: Samudrika ar veni de la regele Samudra, iar arta este atribuită lui Shiva. Chiromanții indieni moderni vorbesc adesea despre mii de cărți antice, însă aproape nimic nu s-a păstrat, iar multe practici contemporane par puternic influențate de chiromanția occidentală victoriană.

Dincolo de aceste afirmații, avem totuși un punct solid: în literatura vedică apare o mențiune timpurie care poate fi considerată una dintre cele mai vechi referințe scrise referitoare la citirea mâinii. În Codul lui Manu și în Regulile lui Vasishtha, apar interdicții pentru asceți: li se interzice să-și câștige existența „explicând prodigii și semne”, prin astrologie sau chiromanție. Contextul unei interdicții este important, pentru că arată că practica exista suficient de clar încât să fie numită și reglementată.

Aceeași idee apare și în budism: în Brahmajala Sutta 1:21 din Vinaya Pitaka (în jurul secolului al III-lea î.Hr.), călugărilor li se interzice să trăiască din preziceri și divinație „din mâini” sau prin mijloace similare. Continuitatea acestor reguli sugerează că citirea mâinii era răspândită pe perioade lungi, ceea ce susține ipoteza că India a fost un nucleu vechi al practicii.

China: tradiție lungă, metode integrate în cosmologie

În China, rădăcinile divinatorii sunt legate de I Ching, cu o vechime estimată la câteva milenii. Există descrieri ale mâinilor unor împărați timpurii care ar sugera cunoașterea chiromanției în jurul anului 2350 î.Hr., dar textele care consemnează aceste lucruri datează, de fapt, din dinastia Chou (cca. 650–475 î.Hr.). Așadar, certitudinea scrisă nu poate fi împinsă mai devreme decât aceste texte.

În această tradiție, citirea mâinii (Shou Hsiang) era parte a fizionomiei (Hsiang Jen). Mai târziu, chiromanția taoistă a integrat:

• interpretarea trigramei din liniile palmei, prin I Ching;
• cele cinci elemente (Pământ, Apă, Foc, Lemn, Metal) pentru clasificarea formelor;
• un sistem de zone ale palmei („Palate”) corelate cu trigramele;
• corespondențe cu anotimpurile.

Aici apar și denumiri care sună familiar pentru cine studiază istoria sistemelor: cele trei linii majore sunt Linia Cerului (inimii), Linia Omului (capului) și Linia Pământului (vieții). Dacă sunt bine formate și neîntrerupte, erau considerate semn de prosperitate și viață bună.

Un detaliu remarcabil este avansul chinezilor în zona amprentelor: au folosit amprente (uneori ale întregii mâini) ca semnătură pe documente legale timp de secole. O lucrare din secolul al XII-lea relatează un caz din secolul al VIII-lea în care amprentele au fost folosite ca dovadă a prezenței cuiva. În plus, vârtejurile (whorls) erau observate și interpretate în texte chiromantice chineze și japoneze.

Chiromanția japoneză derivă în mare parte din surse chinezești, deși fără I Ching, păstrând însă schema Cer/Om/Pământ și corelări ale degetelor cu membrii familiei.

Grecia și Roma: câteva mențiuni, multe legende

Contactul Greciei cu India antică este istoric: știm despre Alexandru cel Mare și despre împăratul budist Așoka, iar rutele comerciale ar fi facilitat schimbul de idei. Este plauzibil ca tradiții divinatorii să fi circulat. Totuși, în literatura greacă păstrată există surprinzător de puține referințe clare.

Multe nume mari sunt invocate în tradiția populară (Homer, Anaxagoras, Platon, Hipocrate, Galen), dar în operele rămase nu apar explicații despre citirea mâinii. În cazul lui Aristotel, avem totuși două surse concrete:

• De Historia Animalium (Cartea I.15): descrie anatomia brațului și a mâinii și menționează liniile/articulațiile; include ideea că anumite linii transversale ar indica longevitate.
• Problemata (Cărțile 10 și 34): reia întrebarea despre oamenii care „trăiesc mult” când au o „tăietură de-a latul palmei”.

Aristotel încearcă o explicație „naturalistă”, sugerând că ar putea ține de articularea mai bună a mâinii. Aceste note nu îl transformă într-un chiromant, dar arată că existau credințe legate de semnificația liniilor.

În Roma antică, dovezile sunt și mai rare:

• Pliniu (23–79 d.Hr.) amintește ideea liniilor întrerupte ca semn de viață scurtă, citând tradiția discutată la Aristotel.
• Iuvenal (60–130 d.Hr.) satirizează chiromanția, descriind femei care consultă chiromanți.
• Suidas spune că un Artemidorus ar fi scris un tratat despre chiromanție în jurul anului 240 d.Hr.
• Împăratul Hadrian notează că bunicul i-ar fi citit mâinile în copilărie.

Ce concluzie rămâne, dacă suntem corecți cu dovezile?

Dacă rămânem aproape de ceea ce poate fi susținut cu dovezi scrise, tabloul arată așa:

• Nu putem demonstra că chirologia era „răspândită peste tot” în cele mai vechi civilizații, fiindcă lipsesc dovezile.
• Putem demonstra că ideea de semnificație a mâinii este veche, fiindcă apare în texte religioase și în mențiuni culturale din mai multe spații.
• Cele mai consistente tradiții scrise timpurii, din ceea ce s-a păstrat, apar în zona Indiei (prin interdicții în texte sacre) și în China (prin integrarea în fizionomie și cosmologie).
• În Grecia și Roma există urme, dar fragmentare. În jurul lor s-au adunat multe povești apocrife.

Poate că singurul lucru sigur, dincolo de detalii, este acesta: interesul pentru mână, ca hartă a destinului, a caracterului sau a relației cu lumea, este o constantă umană veche. Arta pare să fi existat înaintea textelor care au supraviețuit, dar ce știau anticii cu adevărat și cât de coerente erau metodele lor, probabil nu vom afla niciodată complet.

Notă: Partea de documentare istorică se bazează pe cercetarea realizată de expertul în chirologie Christopher Jones. Informațiile sunt preluate din materialele publicate pe site-ul său – https://www.handreading.nz/history/ancient.htm